Pause
Perchezitia aspecte practice
Loading..
PERCHEZIŢIA: ASPECTE PRACTICE  ALE PROCEDURII  JUDICIARE IN MATERIE  Obligativitatea începerii urmăririi penale înainte de solicitarea emiterii unui mandat de percheziţie Sub aspect terminologic, trebuie făcută pentru început distincţia cuvenită întrepercheziţiile cu caracter judiciar, care cad sub incidenţa Codului deprocedură penală şi activităţile extrajudiciare supuse unor reglementărispeciale, ca de exemplu, percheziţia vamală, percheziţia antiteroristă lapătrunderea pe un aeroport, percheziţionarea în vederea dezarmării unuiinfractor periculos, ori percheziţia corporală obligatorie la primirea în arest areţinuţilor, arestaţilor preventiv sau condamnaţilor.Consideraţiile juridice ce urmează se referă la percheziţia cu caracter judiciar.Potrivit art. 100 alin. (6) C.proc.pen., pentru a solicita emiterea unei autorizaţiide percheziţie este necesară începerea urmăririi penale. Cerinţa legală de asitua astfel, din punct de vedere procedural, percheziţia în cadrul procesuluipenal este pe deplin justificată. Efectuarea unei percheziţii vizează unul dintredrepturile fundamentale ale omului – inviolabilitatea domiciliului sau apersoanei – şi autorizarea sa nu se poate situa în afara procesului penal. Estenecesar să existe un minim de date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni caresă permită începerea urmăririi penale. Procedura începerii urmăririi penaleeste, în general, simplă şi sumară şi nu ar trebui să reprezinte un obstacolpentru realizarea operativă a unei percheziţii domiciliare.În opinia practicienilor care efectuează urmărirea penală, de la momentulcomiterii unei infracţiuni şi până la finalizarea actelor premergătoare în vedereaînceperii urmăririi penale, precum şi până la data obţinerii mandatului de percheziţie,trece în general o perioadă mare de timp, fapt care duce, de cele mai multe ori, la pierderea momentului operativ, propice efectuării percheziţiei. Mai mult, în acest interval lung de timp, probele ce se caută pot dispărea sau pot fi distruse. De asemenea, există posibilitatea ca făptuitorul să ia cunoştinţă, prin intermediul celorlalte persoane implicate în procesul penal (martori, partea vătămată, etc.), de activităţile desfăşurate de organele de anchetă, fapt ce îl poate determina să ascundă, să înstrăineze ori să distrugă mijloacele de probă necesare soluţionării cauzei.O altă situaţie semnalată de practică se referă la distincţia făcută de uneleinstanţe între începerea urmăririi penale in rem şi in personam. Deşi izolat,există în practica judiciară solicitări de autorizare a percheziţiei respinse de cătreinstanţele de judecată, cu motivarea că urmărirea penală nu a fost începută inpersonam sau că nu vizează persoana ce urmează a fi percheziţionată.Analizând dispoziţiile legale în această materie, în sprijinul infirmării uneiasemenea practici s-ar putea aduce următoarele argumente:• Art. 100 alin. (6) C.proc.pen. nu distinge cu privire la tipurile deîncepere a urmăririi penale, deci nici instanţa nu ar trebui să o facă;• Urmărirea penală priveşte fapta şi nu făptuitorul, astfel încât esteirelevant dacă s-a început urmărirea cu privire la persoana cunoscutăşi presupusă a fi comis fapta, sau mai întâi cu privire la faptă, urmânda se identifica ulterior făptuitorul;• Probele ridicate în cursul efectuării unei astfel de percheziţii potconduce la identificarea făptuitorului şi, deci, la începerea urmăririipenale şi in personam;• Sunt des întâlnite situaţiile în care instanţele de judecată au autorizatpercheziţionarea unui domiciliu aparţinând unei alte persoane decât ceacare este cercetată.  Autorizarea percheziţiei Potrivit art. 100 alin. (3) C.proc.pen., „percheziţia domiciliară poate fi dispusănumai de judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, lacererea procurorului, sau în cursul judecăţii”.În cursul urmăririi penale, percheziţia domiciliară se dispune de judecător încamera de consiliu, fără citarea părţilor, participarea procurorului la şedinţa dejudecată fiind obligatorie. Astfel, în cursul urmăririi penale doar procurorul poate solicita judecătorului dispunerea unei percheziţii domiciliare. Chiar dacăpersoana vătămată sau organul de cercetare penală ar aprecia utilă efectuareaunei astfel de proceduri, acestea nu pot solicita în mod direct judecătoruluiefectuarea actului procesual. Ei vor trebui să se adreseze procurorului care, dacă va considera că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, va înainta o cerere în acest sens judecătorului.Potrivit art. 203 alin. final C.proc.pen., procurorul poate solicita emiterea autorizaţiei de percheziţie la propunerea motivată a organelor de cercetare penală sau din oficiu. Cererea procurorului trebuie motivată şi elaborată sub formă scrisă. Dinconsiderente legate de tactica efectuării percheziţiei şi de reuşita acesteia, uniipracticieni au opinat că cererea procurorului poate fi făcută şi prin notătelefonică sau telegrafică.Cererea procurorului va fi înregistrată în registrul general de dosare al instanţei,dar şi în registrul de evidenţă a sesizărilor privind autorizarea efectuăriipercheziţiei date de judecător în cursul urmăririi penale, registru ţinut separatde grefierul-şef al instanţei.Instanţa va soluţiona cererea procurorului de efectuare a percheziţieidomiciliare în şedinţa din camera de consiliu ce va avea loc fără citarea părţilorşi cu participarea procurorului, după verificarea existenţei vreunui caz deincompatibilitate şi a competenţei de soluţionare a cererii (materiale, teritorialesau după calitatea persoanei). În măsura în care o apreciază ca fiind întemeiată,instanţa de judecată o va admite sau, în caz contrar, o va respinge. Instanţa dejudecată se va pronunţa asupra solicitării procurorului prin încheiere motivată,care trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute la art. 305 alin. (1) C.proc.pen. -cu excepţia celor de la 305 alin. (1) lit. e), f), g) C.proc.pen. Potrivit art. 305alin. (2) C.proc.pen., încheierea se întocmeşte de grefier în 24 de ore de laterminarea şedinţei şi se semnează de preşedintele completului de judecată şide grefier.Dacă cererea procurorului este admisă, judecătorul emite autorizaţia depercheziţie care se comunică procurorului pentru a proceda la efectuareaacesteia. Art. 100 alin. (41) C.proc.pen. prevede care sunt datele pe caretrebuie să le cuprindă autorizaţia de percheziţie.16)Încheierea prin care judecătorul soluţionează cererea procurorului de autorizarea efectuării percheziţiei este, conform art. 311 C.proc.pen., o hotărârejudecătorească. Practicienii au dezbătut problema dacă ea trebuie să cuprindăsau nu menţiunea pronunţării în şedinţă publică prevăzută de art. 310 alin. (1)C.proc.pen.: - Dacă s-ar aprecia că şi această încheiere trebuie pronunţată în şedinţăpublică, s-ar aduce, în acest fel, atingere principiului lipsei de publicitatea fazei de urmărire penală, scopul acestei faze procesuale fiind tocmaiacela al strângerii în condiţiuni propice a probelor. - Este util de semnalat faptul că există instanţe de judecată la care minutaunei astfel de încheieri dată în şedinţa din camera de consiliu seconsemnează în  Registrul de evidenţă a sesizărilor privind autorizareaefectuării percheziţiilor date de judecător în cursul urmăririi penalecare nu este destinat publicităţii - fără consemnarea acesteia în condicaşedinţelor de judecată aflată la Arhiva instanţei şi pusă la dispoziţiapublicului. Totodată, dosarul penal având ca obiect cererea procurorului deeliberare a unei autorizaţii de percheziţie este păstrat separat de cătregrefierul-şef al instanţei. - Majoritatea practicienilor au dat o altă interpretare dispoziţiilor art. 100alin. (4) C.proc.pen., apreciind că expresia “se dispune în camera deconsiliu”, conduce la concluzia că pronunţarea se face tot în camera deconsiliu.În cursul judecăţii, percheziţia domiciliară poate fi efectuată cu ocazia uneicercetări locale. Această dispoziţie procedurală indică faptul că instanţa dejudecată nu poate efectua percheziţia ca act procedural autonom.  Înaintarea sesizării împreună cu dosarul de urmărirepenală Spre deosebire de procedura luării, menţinerii sau prelungirii măsurii arestăriipreventive19), procedura emiterii autorizaţiei de percheziţie reglementată de art.100 alin. (3) şi (4) C.proc.pen., nu specifică expres necesitatea prezentării decătre procuror a propunerii de autorizare a percheziţiei însoţită de dosarul deurmărire penală20).Se poate evidenţia, cu această ocazie, oportunitatea oferită de lege practicii de areglementa această procedură după principiul eficienţei şi managementuluiraţional al timpului şi dosarului. În aceste condiţii, practica instanţelor şiparchetelor (din Bucureşti) a variat în funcţie de modalitatea aleasă de cătreprocuror sau de instanţa de judecată. Se disting, în această reglementare, treisituaţii posibile:13(1) Procedura cel mai des întâlnită: se prezintă judecătorului, alături dereferatul de sesizare a instanţei în vederea emiterii autorizaţiei depercheziţie, întregul dosar de urmărire penală.Argumentele aduse de către instanţe în favoarea unei astfel de interpretări adispoziţiilor legale s-au circumscris considerentelor următoare:a. necesitatea ca instanţa de judecată să aibă posibilitatea să efectuezeverificările necesare la sesizarea instanţei, precum şib. necesitatea ca instanţa de judecată să îşi formeze convingerea cuprivire la existenţa indiciilor temeinice din dosarul de urmărire penală;formarea unei astfel de convingeri a judecătorului va conduce la deciziacu privire la necesitatea sau oportunitatea luării unei astfel de măsuripentru descoperirea şi strângerea probelor;c. necesitatea ca judecătorul să poată verifica orice act al cauzei pe care îlapreciază relevant – mai ales sub aspectul legalităţii - în vedereafundamentării deciziei.Există şi reprezentanţi ai organelor de urmărire penală care sunt în favoareaunei astfel de practici, apreciind că documentarea cât mai amănunţită ainstanţei de judecată este necesară pentru obţinerea rezultatului dorit, acela alautorizării percheziţiei şi valorificăriimomentului operativ. Practica a semnalat dificultăţi ce pot interveni îninstrumentarea dosarelor de urmărire penală care conţin un volum mare deinformaţii (dosare de urmărire penală cu mai multe volume) cum sunt cele încare se investighează infracţiuni economice sau de crimă organizată.În aceste situaţii, instanţa de judecată se confruntă cu reale dificultăţi în aexamina şi selecta, într-un timp de cele mai multe ori extrem de scurt,cantitatea enormă de informaţii conţinută în filele dosarului de urmărire penală,pentru a identifica acele informaţii certe şi indicii temeinice care pot sta la bazaemiterii sau, dimpotrivă, infirmării necesităţii emiterii unei astfel de autorizaţiide percheziţie.(2)Cu o frecvenţă redusă, se întâlneşte situaţia prezentării, o dată cu sesizareainstanţei, a unui referat motivat al procurorului ce solicită autorizareapercheziţiei.Linia argumentării folosite în susţinerea acestei practici are următoareadesfăşurare:a. Legea procedural penală nu prevede exact natura actului prin careprocurorul sesizează instanţa cu propunerea de efectuare a percheziţiei.Dată fiind tăcerea legii, este aşadar în interesul bunei derulări aurmăririi penale ca această cerere să aibă la bază un referat motivat alprocurorului, în care să fie indicate în mod expres probele sau indiciiletemeinice care justifică în opinia parchetului autorizarea percheziţiei şinecesitatea acestui act procedural în ansamblul probator al cauzei;b. Aşadar, referatul trebuie să învedereze instanţei de judecată indiciile temeiniceapreciate de către organul de urmărire penală a exista în dosar şi care potconduce la concluzia că se impune emiterea unei astfel de autorizaţii pentrudescoperirea şi strângerea de probe necesare aflării adevărului în cauză. Însusţinerea celor afirmate, organul de urmărire penală va ataşa la actul desesizare şi copiile acelor acte procesuale relevante din dosarul de urmărirepenală, pe care le va certifica pentru conformitate. O astfel de practică ar fibenefică deopotrivă organelor de urmărire penală şi instanţelor de judecată,deoarece: organele de urmărire penală care cunosc în detaliu conţinutuldosarului, pot proceda în consecinţă la o selectare relativ rapidă a informaţiilordin dosar şi la prezentarea sistematizată numai a acelora care prezintă relevanţăpentru formarea convingerii judecătorului că autorizarea percheziţiei esteoportună.c. În egală măsură, la examinarea unui astfel de referat motivat (însoţit deactele doveditoare ale indiciilor temeinice existente în faza investigativă acauzei), instanţa de judecată se află în faţa unei administrări judicioase şieficiente a timpului necesar studierii unui astfel de dosar, acordându-se astfelmaximul de timp procesului deliberării.d. Soluţia prezintă un interes deosebit mai ales în contextul actual nefericit alsupraîncărcării cu dosare a instanţelor de judecată şi al căutării de soluţii pentrudegrevarea judecătorului.e. Nu în ultimul rând, trebuie subliniate încă o dată caracterul de celeritate şisupleţe al unei astfel de proceduri a cărei finalitate este aceea de utilizarejudicioasă a momentului operativ. Se apreciază, în consecinţă, că o astfel depractică vine în consonanţă cu o astfel de finalitate.Practica judiciară adoptă frecvent forma primei situaţii descrise, care se află înacord cu principiul privind independenţa şi imparţialitatea instanţei de judecată:procurorul nu poate fi acela în măsură să decidă ce acte trebuie să examinezeinstanţa de judecată şi ce acte de procedură ar fi relevante în autorizareapercheziţiei. Această apreciere trebuie să o facă nemijlocit instanţa de judecată.Contraargumentele (de text) aduse de practicieni împotriva argumentării celeide a doua situaţii sunt următoarele:a. Potrivit art. 100 alin. (3) C.proc.pen., procurorul se adresează cuo cerere („la cererea procurorului”). Este evident că cererea trebuie să cuprindămotivarea în fapt şi în drept şi, de dorit, indicarea actelor relevante din dosar,pentru a uşura sarcina de verificare a instanţei. Deci, ideea unui referat motivatnu are suport legal. De altfel, referatul este un act de procedură specific maimult organului de cercetare penală.b. Practica de a prezenta instanţei – ca autoritate decizională, actede urmărire penală în copie nu are suport legal şi poate fi privită cel puţin ca unadaos la lege, dacă nu chiar ca fiind contrară prevederilor nou introduse ale art.205 alin.2 C.proc.pen., anume acelea că la soluţionarea oricăror cereri saupropuneri făcute de procuror în cursul urmăririi penale, acesta este cel carepăstrează copii pentru a-şi continua urmărirea penală.Aşadar problema pare a fi tranşată de noua reglementare, care contribuie laceleritatea urmăririi penale, desfăşurarea acesteia nefiind întreruptă pe perioada în care dosarul se află la instanţă.15Nimic nu se opune însă iniţiativei procurorului de a ajuta instanţa, cu ocaziaprezentării întregului dosar, indicând în propunerea sa actele de procedură pecare îşi bazează sesizarea, cu scopul facilitării identificării actelor relevantepentru examinarea la care va proceda judecătorul.(3) Deşi foarte rar întâlnită în practică, există şi o a treia situaţie care selimitează la prezentarea instanţei de judecată doar a referatului întocmit deorganul de urmărire penală. Apreciem că, în măsura în care un astfel de referateste foarte bine motivat, el poate veni în sprijinul accelerării procesuluidecizional, dar nu va putea sta singur la baza unei decizii a instanţei dejudecată în dosarul respectiv. După cum am arătat, este esenţial ca instanţa dejudecată să îşi formeze convingerea şi să îşi bazeze decizia pe actele existenteîn dosarul de urmărire penală cu privire la indicii temeinice sau date certe căeste necesară percheziţionarea locuinţei respective.Uniformizarea unor astfel de practici presupune însă o coeziune subiectivă şiobiectivă de percepţii şi, respectiv, de cunoştinţe teoretice şi practice întrereprezentanţii celor trei organe judiciare implicate în derularea procesului penal:organele de cercetare penală, cele de urmărire penală şi instanţa de judecată.- Este necesară convingerea şi încrederea judecătorului în profesionalismulorganelor de cercetare penală şi al celor de urmărire penală. Bunacredinţă, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale alecetăţeanului, respectarea legii sunt principii ce trebuie să călăuzeascăorganele judiciare în înfăptuirea actului de justiţie.- Este necesară o simetrie completă de înţelegere între organele deurmărire penală şi instanţele de judecată cu privire la noţiunile de indiciitemeinice sau date certe. Întrucât acestea sunt definite destul de echivocîn lege, este necesară o înţelegere similară a acestor noţiuni precum şi odelimitare clară a lor de noţiunea de probe.- Nu în ultimul rând, este necesară o pregătire profesională de specialitatea judecătorilor care instrumentează astfel de cauze, în sensulfamiliarizării lor cu specificitatea probatoriului necesar instrumentăriiacestui tip de cauze.  Calea de atac împotriva încheiereii prin care s-a dispus cu privire la autorizarea percheziţiei. Încheierea prin care s-a dispus autorizarea percheziţiei nu are cale de atac.Legiuitorul a omis să reglementeze separat o astfel de cale de atac a încheieriiprin care s-a dispus autorizarea percheziţiei sau s-a respins cererea organelorde urmărire penală formulată în acest sens. În consecinţă, potrivit art. 361 alin. (2)C.proc.pen., încheierea va putea fi atacată doar o dată cu fondul. O astfel de lacună legislativă nu contravine însă principiilor garantate de Constituţia  României, întrucât art. 129 din Constituţie precizează faptul că împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. Cum legea tace însă în această materie, spre deosebire de materia măsurilor preventive,unde există dispoziţii speciale atât în Codul de procedură penală23), cât şi în textul Constituţiei României24), practicienii au confirmat faptul că o astfel de încheiere nu este susceptibilă de o cale de atac separată.Se poate subînţelege într-o oarecare măsură intenţia legiuitorului de areglementa o procedură rapidă în cazul unor astfel de cauze care au nevoie devalorificarea rapidă a momentului operativ. Legea prevede posibilitatea reiterăriiunei astfel de cereri atunci când se apreciază de către organele de urmărirepenală că există indicii cu privire la existenţa în locuinţa respectivă a unor probenecesare aflării adevărului în cauză.  Perioada de valabilitate a mandatului de percheziţie În prezent nu există o limitare în timp a duratei de valabilitate a unei autorizaţiide percheziţie emisă de instanţa de judecată. În baza alin. (41) al art. 100C.proc.pen.25, instanţele emit autorizaţii de percheziţie indicând totuşi încuprinsul acestora perioada de valabilitate a acesteia. Şi anterior acesteireglementari au existat instanţe de judecată (de ex., Tribunalul Bucureşti) care,la solicitarea organului de urmărire penală, au emis autorizaţii de percheziţievalabile o anumită perioadă de timp, expres indicată în cuprinsul autorizaţieiemise (de ex., pentru o perioadă de 7 zile).Majoritatea practicienilor care au contribuit la elaborarea acestui material auapreciat că instanţa de judecată ar trebui să fie în măsură să stabilească, înfuncţie de complexitatea cauzei, perioada de valabilitate a autorizaţiei emise.Acest lucru este oportun tocmai pentru a permite organelor de urmărire penalăsă efectueze acest act de procedură în intervalul de timp cel mai potrivit.Deşi până la intervenţia Legii nr.356/2006 Codul de procedură penală nuprevedea un termen de valabilitate al autorizaţiei de percheziţie, Regulamentulde ordine interioară al instanţelor judecătoreşti prevede, în art.83 pct.8, printrecategoriile de registre care se întocmesc şi se păstrează pentru evidenţaactivităţii instanţelor, registrul de evidenţă a sesizărilor privind autorizareaefectuării percheziţiei date de judecător în cursul urmăririi penale.În acest registru se fac următoarele menţiuni: - numărul curent; - numărul şi data adresei parchetului; - numărul dosarului instanţei; - numărul şi data încheierii de autorizaţie; - data şi ora emiterii; - numele şi prenumele persoanei;- sediul unităţii publice sau al persoanei juridice la care se efectueazăpercheziţia, a sistemelor informatice şi a suporturilor de stocare a datelorinformatice; - perioada de valabilitate; - numele şi prenumele judecătorului.  Perioada de timp în cursul zilei când poate fi efectuată Percheziţia Potrivit art.103 din Codul de procedură penală, percheziţia se poate face întreorele 6:00-20:00, iar în celelalte ore numai în caz de infracţiune flagrantă saucând percheziţia urmează să se efectueze într-un local public. Termenul deinfracţiune flagrantă este cel definit în art. 465 C.proc.pen.În ceea ce priveşte efectuarea percheziţiei într-un local public, în raport dedispoziţiile art. 27 alin. (4) din Constituţie, art. 103 C.proc.pen. nu-şi maigăseşte aplicabilitatea. Este vorba de o abrogare implicită a acestui text delege, dat fiind că Legea fundamentală interzice percheziţiile din timpul nopţii,afară de cazul delictului flagrant.Nu aceeaşi este situaţia percheziţiilor începute între orele 6:00-20:00, care potcontinua şi în timpul nopţii din motive de oportunitate. O asemeneareglementare se justifică, deoarece o percheziţie întreruptă nu şi-ar puteaatinge scopul. Până la reluarea percheziţiei, persoanele vizate pot să distrugăsau să ascundă într-un alt loc obiectele căutate de organele judiciare.Dispoziţiile menţionate mai sus nu sunt în dezacord cu Legea fundamentală,câtă vreme pătrunderea în domiciliul persoanei s-a făcut înainte de momentulde la care se consideră că începe noaptea. În literatura juridică de specialitate,prin sintagma ”în timpul nopţii” se înţelege timpul când întunericul este efectivinstalat. Amurgul nu face parte din noapte (întunericul nu s-a instalat, atenţiaoamenilor nu este influenţată de noapte), pe când zorile da (deoareceîntunericul mai persistă şi, mai ales, pentru că trecerea de la starea de somn lacea de activitate cotidiană influenţează capacitatea de atenţie a oamenilor).Fără îndoială că dispoziţiile menţionate se referă la percheziţia domiciliară,întrucât în cazul celei corporale legiuitorul a prevăzut limitări doar cu privire lapersoana care o efectuează (să fie de acelaşi sex cu persoana percheziţionată).Există şi unele opinii potrivit cărora eficienţa măsurii ar fi asigurată pe deplin încazul în care procurorul ar fi cel care, în cursul urmăririi penale, ar dispunepercheziţia (ca în reglementarea anterioară Legii nr. 281/2003), excluzându-seposibilitatea unor abuzuri, dat fiind că, de lege lata, orice act al procurorului estesupus cenzurii, potrivit art. 275-2781 din Codul de procedură penală.Pe aceeaşi linie a eficienţei se înscrie şi propunerea de lege ferenda, conformcăreia analiza solicitării autorizaţiei de percheziţie ar urma să se facă exclusiv pebaza referatului întocmit pe propria răspundere de către procuror, indicându-seinclusiv bunurile ce se intenţionează a fi găsite. Problematica martorilor asistenţi la derularea percheziţiei Potrivit art. 104 alin. (2) şi (3) C.proc.pen., percheziţia domiciliară se face înprezenţa persoanei la care se efectuează percheziţia, iar în lipsa acesteia, înprezenţa unui reprezentant, a unui membru al familiei sau a unui vecin avândcapacitate de exerciţiu. Pentru a exista garanţia că această activitate sedesfăşoară în coordonatele legii, operaţiunile de percheziţionare se efectueazăde către organul judiciar în prezenţa unor martori asistenţi.Dificultăţile ivite în practică privind asigurarea prezenţei martorilor asistenţi(locaţii aflate în zone mai puţin circulate, atitudinea refractară a unor persoanede a compărea ca martori într-o cauză penală) au conturat opinia conformcăreia, în situaţia actului efectuat de către procuror, se poate opta întreconsfinţirea rezultatelor percheziţiei prin semnarea de către martorii asistenţi aprocesului-verbal şi înregistrarea prin mijloace audio-video a percheziţiei. Deinteres pentru acest din urmă aspect ar fi o posibilă viitoare intervenţie alegiuitorului, în sensul reglementării situaţiei în care nu persoana percheziţionatăci organul judiciar este cel care vrea să facă o înregistrare video în domiciliulunei persoane.Înfiinţarea unui serviciu independent, pe lângă primării, de contactare apersoanelor care să participe în calitate de martori asistenţi la efectuareapercheziţiei prezintă însă, pe lângă avantaje, inconvenientul creării unor“martori de profesie”. De Segarceanu Burneci Laura Madalina